Posts Tagged ‘succubus’

Mitologia Greco-Romană
Corespondentul grec al lui Lilith este Lamia. Aceasta, ca şi Lilith, fura copii şi era temută pentru reavoinţa sa. Are însă origini diferite şi este jumătate om [de la talie în sus], jumătate şarpe [de la talie în jos]. Unele tablouri o înfăţişează având aripi şi picioare de pasăre, în loc de coadă de şarpe, aşa cum erau primele sirene greci sau Lilitu. O altă sursă susţine că era fiica zeiţei Hecate, sau că a fost blestemată de Hera să conceapă copii morţi, din cauza relaţiei cu Zeus. Hera i-a ucis toţi copii, cu excepţia Scyllei. Astfel, Lamia s-a transformat într-un monstru ce se răzbuna pe mame, furându-le şi devorându-le copii.
Lamia avea pofta sexuală mare, în asociere cu apetitul canibal pentru copii. Se spunea că era un spirit vampiric şi că bea sângele bărbaţilor. Avea şi un dar, şi anume cel al comunicării cu „lumea de dincolo”. Darul îi fusese oferit de Zeus, însă Hera a blestemat-o să nu-şi poată închide ochii niciodată, pentru a nu putea vorbi cu fiii săi ucişi.
Lamia se spune că ar fi dat naştere unei clase de demoni, Empusae. Hecate îi trimitea adesea contra călătorilor, pentru a-i speria de moarte. Aceştia erau asemănători cu lilim. În folclorul medieval, succubae sau lilim derivau din acest mit.

Mitologia Arabica
Echivalentul lui Lilith în mitologia arabă este Karina. Asemenea lui Lilith, era o vrăjitoare ce fura şi ucidea copii. Karina era o umbră a unei femei, corespondentul său masculin fiind Karin. Când o femeie rămânea însărcinată, Karina o bântuia. Încerca să-i ia locul, să o facă să avorteze. Dacă femeia reuşea să aibă copii, atunci şi Karina năştea. Demonul încerca să arunce mărul discordiei între femei şi bărbaţii lor, cum făcea şi Lilith, conform tradiţiei ebraice.

╠ Articole relationate: ╣
Vampiri in culturile antice

Reclame

Cea mai cunoscută tradiţie ebraică este amuleta inscripţionată cu numele a 3 îngeri: Senoy, Sansenoy şi Semangelof, menită a-i proteja pe nou-nascuţi de lilin. Lilin, în folclorul ebraic, sunt creaturi periculoase, fiice ale lui Lilith şi ale Îngerului Morţii, Samael, cunoscut şi sub numele de Satan. Sunt demoni, cu funcţii asemănătoare unui succubus. În acelaşi timp, pe lângă viziunile erotice oferite bărbaţilor, lilin furau copii, asemenea lui Lilith.

1. Scrierile din Marea Moartă

Apariţia lui Lilith in aceste documente este discutabilă. Prima referinţă de necontestat a lui Lilith în „Cântec Slăvii”: „Şi eu, Învăţătorul, proclam splendoarea sa glorioasă spre a speria spiritele îngerilor devastatori, ai bastarzilor, demonilor, Lilith, ereticilor şi a tuturor celor care se năpustesc asupra oamenilor, ducându-i pe drumuri greşite…”

Asemenea textului biblic, pasajul avertizează contra prezenţe supernaturale rău-voitoare şi o recunoaşte pe Lilith. Deşi nu este recunoscut social-politic, poate funcţiona ca şi „O Exorcizare” sau „Cantece ce descompun demonii”, conţinând incantaţii menite a proteja împotriva acestor spirite.

Un alt text ar fi cel descoperit la Qumran, ce o descrie pe Lilith ca o femeie primejdioasă şi captivantă – „Seducătoarea”. Poemul previne că orice întâlnire cu ea e periculoasă.

„Ale sale porţi sunt ale morţii, şi de cum păşeşti în casa-i
Se arată lui Sheol.
Cei ce-i calcă pragul nu se vor întoarce,
Iar toţi ce-i ascultă dorinţa în Groapă vor ajunge.”

2. Talmud

Deşi referinţele asupra lui Lilith sunt cele mai puţine în Talmud, reprezintă cea mai consistentă imagine a ei. Talmudul o recunoaşte pe Lilith ca fiind înaripată cu păr lung, ca în Gilgamesh. Ce e unic în Talmud este pofta trupească a lui Lilith, ce lua forma unei femei pentru a abuza bărbaţii în somn.

„Nimeni nu ar trebui să doarmă singur, căci acela ce o va face, de Lilith va fi luat prizonier” (Shabbath 151b)

3. Cultul Shedim

Conform unor teorii, Lilith există încă din secolul VII î. Hr. Shedim este pluralul de la spirit, demon, iar Lilith îşi păstrează caracteristicile Shedim de-a lungul întregii tradiţii ebraice. Aceste figuri erau văzute ca nişte antropomorfe înaripate, asociate cu vântul. Se credea că păzeau palate, oraşe, case şi temple. Sacrificul uman făcea parte din practica religioasă închinată Shedimilor.

În cultul ebraic, Shedim era văzut ca un spirit rău, demon al vântului. Există 3 poveşti despre cum au fost create spiritele Shedim. În prima, se spune că Dumnezeu le-a creat, însă a uitat să le construiască un trup. A doua poveste spune că Shadimii sunt descendenţi ai demonilor, sub formă de şerpi, iar cea de-a 3-a sugerează chiar că se trag din Adam şi Lilith. O altă poveste spune că după catastrofa de la Turnul Babel, unii oameni au fost izolaţi şi s-au transformat in Shedim, Ruchin şi Lilin.

4. Tradiţia populară

Alfabetul lui Ben Sira e considerat a fi cea mai veche scriere ce o arată pe Lilith ca şi soţie a lui Adam. Documentul se presupune că datează din secolele VIII-X î. Hr şi că a stat la baza amuletelor contra lui Lilith. Textul plasează acţiunea în Gneza 2:18, când „nu este bine pentru bărbaţi să fie singuri”, iar Dumnezeu o crează pe Lilith din pământ, ca şi pe Adam. Lilith cere egalitate între cei doi şi refuză să se supună lui Adam. Nefiind ascultată de Adam, Lilith fuge.

Dumnezeu, la rugăminţile acestuia, trimite 3 îngeri: Senoy, Sansenoy şi Semangel după ea. Aceştia au încercat să o facă pe Lilith să se întoarcă, însă fără succes. Răspunsul ei a fost că motivul pentru care a fost creată a fost de a bântui nou-născuţii: 8 zile băieţii, 20 fetele. Cei 4 au ajuns însă la o învoială: Lilith avea să stea departe de copii protejaţi de amuletele ce aveau inscripţionate numele celor 3 îngeri. Totodată, 100 dintre copii ei – demonii – mureau zilnic.

Sursele cărţii sunt totuşi necunoscute. Alfabetul este o colecţie de povestiri despre eroii Bibliei şi Talmudului. Este cea mai veche sursă a conceptului: Lilith-Adam ce a devenit cunoscut în secolul 17 în „Lexicon Talmudicum” de Johannes Buxtorf.

În Evul Mediu, tradiţia populară o vedea pe Lilith ca soţie a lui Asmideus, Regele Demonilor, Demonul Desfrânării. Lilith şi Asmodeus creau demoni la nesfârşit, aducând haos. Multe nenorociri, precum oţetirea vinului, impotenţa bărbaţilor sau femeile ce nu puteau naşte, erau puse pe seama lor, iar Lilith era învinuită pentru morţile nou-născuţilor. Lumea acelor vremuri credea foarte mult în existenţa lui Lilith şi ai adepţilor săi.

Folclorul ebraic aduce [sau întăreşte]alte 2 caracteristici demonului Lilith: întruchiparea desfrânării, succubus şi vrăjitoarea ce ucide copii.

╠ Articole relationate: ╣
Vampiri in culturile antice

Mintea victoriana era asediata de senzualitatea subliminala a vampirilor prin sexualitatea prezenta in fictiunea “Dracula”, dar in antichitate existau deja doi demoni “romantici” ce nu erau la fel de subtili in ceea ce priveste motivul pentru care faceau vizite nocturne.
Incubus si Succubus (dupa denumirea lor latineasca) erau demoni fara corp ce se materializau in timpul noptii pentru a poseda sexual pe cei adormiti; pentru a le tulbura gandurile si uneori pentru a-i ucide. Cosmarurile erau relationate cu anxietate sau represiunea sexuala si au fost invinuite de aceste manifestari, dar in Evul Mediu demonii ce vizitau camerele private noaptea erau Incubus (barbat) si Succubus (femeie)!
Creaturile noptii isi foloseau puterile pentru a paraliza oamenii si a intretine relatii sexuale cu acestia impotriva vointei lor.
Nu se dadeau in laturi de la a-si ucide victimele daca observau ca au o vointa puternica si nu puteau fi stapaniti usor.

Unii spun ca femela -Succubus- era o esenta demonica ce avea abilitatea de a se metamorfoza intr-o femeie extrem de frumoasa pentru a se imperechea cu un barbat bogat sau cu influenta si a da nastere unor demoni ce aveau o infatisare umana permanenta.
Copilul ar fi fost apoi incredintat tatalui sau pentru a fi crescut in conac drept un orfan adoptat, dar dupa ce ar fi ajuns la maturitate ar fi inlocuit eventualii mostenitori pentru a capata puterea tatalui sau si a-i lua locul in comunitate.
Altii spun ca incubus/succubus era de fapt un singur demon ce-si schimba forma dupa fiecare partener, schimband sexul.

Demonii erau asociati si cu vrajitoare, existand chiar o carte din 1584 “Discoverie of Witchcraft” de Reginald Scot, in care este discutat fenomenul incubus/succubus si era chiar relatata o marturie a unei servitoare ce vazuse un Incubus pe patul domnisoarei pe care o ingrijea.
Oamenii aveau retineri in a povesti amintirile privind astfel de intamplari deoarece in perioada vanatorii de vrajitoare la o eventuala judecata o relatare privind imperecherea cu diavolul ar fi fost o proba concludenta si ar fi insemnat o condamnare sigura la rug.

╠ Articole relationate: ╣
Vampiri in culturile antice